Sunt 25 de ani de când ne-am luat.

Oscar Wilde spunea următoarele:  „to love oneself is the beginning of a lifelong romance”.

Aşa că povestea continuă…

În urma unei decizii de moment, mi-am confirmat faptul că Londra este un oraş superb, englezii au un farmec aparte şi sobrietatea britanică este fascinantă.

Observaţii din timpul excursiei:

La englezi, ziua ţine până la 4.30 am…atunci expiră abonamentul pe transport.

Un bilet cu o călătorie costă aproape cât un abonament pe o zi, pe toate mijloacele de transport.

Angajaţii din supermarket-uri şi din fast-food-uri sunt 95% indieni. Restul sunt negri.

McDonald’s-urile de la noi sunt lux pe lângă cele de acolo.

Sandwich-urile de la Subway sunt extraordinare. La fel și chocolate cake-ul de la Starbucks.

Există o multitudine de musical-uri. Fiecare dintre ele este cel mai tare, cel mai apreciat, cel mai interesant.

Magazinele de pe Oxford Street afişează și preţul în lire, şi cel în euro. Nu acceptă decât lire.

Interiorul celebrelor cabine telefonice este  căptuşit cu reclame pentru adulţi.

Şi aici e plin de italieni.

Multe magazine/restaurante/baruri au nume franţuzesti.

Oricât de ciudat ai arăta, nu, nu eşti tu cel mai ciudat de pe-acolo.

Nimeni nu are treaba nimănui. Nimeni nu întoarce privirea după o fustă mai extravagantă sau după o coafură fantezistă. Nimeni nu
arată cu degetul şi nu chicoteşte răutăcios.

Please mind the gap between the train and the platform” e un fel de imn de-al lor 🙂

Cât despre ce am văzut, pozele sunt mai elocvente 🙂

Nu, nu am fost tristă (nu mai mult de 5 minute, din când în când).

Nu am avut probleme, nu am prea lucrat la disertaţie, nu am fost plecată mai mult de o zi, nu am fost bolnavă timp îndelungat, nu m-am implicat în niciun proiect, nu avut nicio obligaţie ieşită din comun…toate astea m-ar fi impulsionat să scriu.

Dar nu, toată luna asta am zâmbit cu gura până la urechi, am râs zgomotos, am văzut, auzit şi simţit, am primit mai mult decât am dat, am pierdut nopţi şi am dormit în picioare, m-am jucat.

E mai şi mie încă-mi plac piesele lui Vişniec, filmele pe ecran mare, muzica de vineri seara din Bunker, oamenii destepţi, oamenii deschişi, oamenii amuzanţi, Jocul, ciocolata cadou, jazz-ul din camera mea pe timp de noapte, mesajele neaşteptate, invitaţiile şi amânările, zâmbetele sincere, serile pline, discuţiile până-n zori, somnul de după-masă, prietenii de departe şi cei de aproape, hărţile si planurile de călătorie, întorsăturile de situaţie, copiii teribili, hermeneutica, Lust a celor de la The Raveonettes, bruneta aceea fascinantă pe fundalul din Van Graph, concluziile greşite, privirile cu subînţeles, începuturile.

Şi mă aşteaptă o lună şi mai plină…

va te faire foutre…

Când vine vorba de lucruri măreţe şi decizii importante, pot spune că sunt mai degrabă o fire contemplativă decât un om al acţiunii.

De obicei aleg drumul cel mai scurt şi cel mai simplu. Asta dacă trebuie neapărat să aleg ceva, deoarece deciziile nu se îngrămădesc să mă ia ele pe mine. În acele momente nu mă gândesc nici la glorie, nici la apreciere şi cu atât mai puţin la urmări. Vreau doar să mă asigur că un timp de atunci încolo nu va trebui să-mi bat capul cu nimic, nu va trebui să depun eforturi în niciun sens şi viaţa îşi va urma cursul normal, până la următoarea decizie importantă pe care va trebui să o iau.

Odată pornită pe calea aleasă, îmi place să-mi pun o mână sub cap şi să contemplez posibilităţile pe care mi le-am refuzat  nealegând altă cale. Nu mă gândesc la ele cu părere de rău şi nici nu-mi trece prin cap să-mi fac reproşuri. Dar îmi place să ştiu că aş fi putut face asta sau aia, aş fi avut cunoştinţele, aptitudinile, mintea şi posibilităţile necesare.

Aş fi putut da la Psihologie, pentru că mă pasiona domeniul şi cred că până la urmă m-aş fi împăcat şi cu teoria.

Aş fi putut da la Arte, să aflu dacă sunt aşa de talentată pe cât spun unii.

Aş fi putut da la Arhitectură şi, în schimbul unui mic efort la matematică, să realizez ceea ce acum pot doar să admir.

Aş fi putut face un master în Creative Writing, studiind mecanisme, forme şi artificii şi săpând după imagini inedite.

M-aş fi putut întoarce în Franţa, la job-ul de vis.

M-aş fi putut ţine de balet şi m-aş fi putut ocupa de orgă la modul serios, trecând peste momentele de plictiseală.

Aş fi putut spune „da”, acceptând propuneri şi făcând înţelegeri, acceptând compromisuri.

Dar am dat la Litere şi apoi m-am specializat în traduceri, am rămas aici şi am ales altceva, am spus „nu” sau „poate”, am mai şi ignorat.

Şi nu regret nimic, nicio decizie luată, niciun „nu” rostit cu fermitate, nicio posibilitate de care nu am profitat.

Pentru că aş fi putut…

De ce atunci când eu îţi spun „bună seara”, tu îmi răspunzi cu „ceau”?

De ce atunci când vine rândul meu, mă întrebi „tu?”?

De ce atunci când mi te adresezi, vocabularul tău abundă în „îţi aduc”, „vrei” şi „ţie”?

De ce ne tragem de şireturi deşi nu ne-am jucat în acelaşi nisip?

Şi nu, nu eşti prietenoasă, ci nepoliticoasă.

O seară bună!

Sunt pe treaba mea, contrar opiniei generale.

Aş vrea să am iar vacanţe. De 3 luni.

Păstrez sticluţele de parfum. Pentru efectul magdalenă*.

Mi-aş dori să fie vară. Aproape non-stop.

Nu-mi place să mi se dea directive şi să mi se impună reguli. Eu fac asta cu alţii.

Mă tem că iar nu dorm la noapte.

Aud voci care îmi spun că eu am dreptate. Tot timpul.

Îmi pare rău, dar azi nu se poate. Te-aş sfătui să nu încerci nici mâine.

Îmi plac nopţile pierdute şi dimineţile dormite în neştire.

Nu sunt persoana cu care să te uiţi la televizor şi căreia să îi povesteşti tot ceea ce ai făcut de-a lungul zilei. Fac pasiuni
subite pentru pereţi.

Cânt în mine adesea. Când nu are pe cine să deranjeze, mai dau şi pe din afară.

Niciodată nu mi-a plăcut cuvântul “niciodată”. “Întotdeauna” nici atât.

Rar se întâmplă să fiu serioasă.

Plâng pe întuneric, până adorm. :)))

Nu sunt mulţumită când trebuie să mă trezesc cu noaptea-n cap.

Sunt confuză atunci când mi se spune că trăiesc în lumea mea.

Am nevoie de ciocolată zilnic. Până la refuz.

Ar trebui să fiu mai indulgentă. Şi să dorm mai mult.

Am cerut-o, am primit-o, am făcut-o în timp record (de obicei durează cu săptămânile) şi acum o dau mai departe, Annei si lui Ionesta.

________________________________________

*vezi Proust 🙂

Unii fac alergie la polen, unii la praf, alţii la tei, la căpşuni, la medicamente, la creme, la soare, la alcool ş.a.m.d.

Eu în schimb fac alergie la obligaţii, responsabilităţi şi constrângeri. Încerc să le evit pe cât posibil, dar de unele nu pot scăpa şi gata.

E de ajuns să aud cuvântul „trebuie” ca să mă apuce.  Când ştiu că TREBUIE să merg undeva sau să fac ceva, pentru că „aşa e frumos”, pentru că „e de datoria mea”,  pentru că altcineva nu poate sau pentru că planetele s-au aliniat astfel încât să-mi strice mie ziua, mă apucă toţi dracii. Chiar dacă lucrul în sine nu e nu ştiu ce, nu durează mult şi nu mă solicită mai deloc, nici intelectual, nici fizic, pentru mine e o corvoadă să ştiu că TREBUIE să-l fac.

În prima fază, mă enervez la auzul cuvântului magic. Apoi respir adânc, mă liniştesc şi încerc să găsesc o metodă prin care să mă sustrag elegant, convingând pe altcineva că sunt în neputinţa de a duce lucrul respectiv la bun sfârşit şi că am nevoie de ajutor (pentru că , nu-i asa, şi eu, la rândul meu, am ajutat când a fost nevoie).

Dacă îmi reuşeşte, sunt extrem de mulţumită de mine şi afară e iar soare, fluturii zboară graţios şi norii albi, neaducători de ploaie îmi zâmbesc afabil.

Dacă nu, mă enervez mai tare. Încep să mă stresez cu câteva zile înainte, la gândul că in viitorul apropiat, TREBUIE să rezolv treaba. Mă gândesc cu oroare cum acel lucru îmi va strica toată ziua, cum în ziua respectivă, pentru 2 minute – 2 ore (nicio obligaţie nu durează mai mult), nu voi avea libertatea de a alege să frec menta, să mă uit pe pereţi sau să am alte activităţi intelectuale de genul ăsta. Până la urmă, cu o moacă de parcă aş păşi spre ghilotină, fac ceea ce TREBUIE făcut. Mă ambiţionez spunându-mi că dup-aia voi fi liberă, voi freca menta, voi inspecta pereţii si atâtea altele.

Şi da, după, mă simt de parcă aş fi mutat munţii din loc, de parcă aş fi salvat lumea de carii, de parcă mi-aş fi depăşit limitele şi aş fi reuşit ceea ce nimeni înaintea mea n-a reuşit. Ziua se încheie deci triumfător, cu mine aşezându-mi capul atent pe pernă, ca nu cumva sa strivesc coroniţa de lauri.

Pentru cei care nu stiţi ce înseamnă la mine obligaţie, vă dau nişte exemple: achitarea facturii Vodafone pe net, cumpărăturile de bază, telefonatul în scopul obţinerii unei programări la tuns, vorbitul la telefon în general, mersul la doctoriţa de familie pentru a-i cere trimitere la specialist, opritul la poştă pentru  achiziţionarea de timbre, traversarea străzii în vederea cumpărării unei ciocolate fără de care ziua nu poate continua, statul la coadă pentru un abonament RATT, etc.

Da, viaţa e grea şi trebuie să facem sacrificii ca să meargă mai departe.

Am crescut în sunet de rock’n’roll şi blues. Asta asculta mama atunci când mă lua în braţe şi dansa cu mine prin cameră. Şi cu asta am înnebunit-o pe soră-mea mai târziu 🙂

La vârsta de 3 ani, fiind târâtă (la propriu) la balet, am făcut cunoştinţă cu muzica clasică. Lacrimi, sughiţuri şi sunet de pian. Astea m-au urmărit mult timp după 🙂

Mai târziu, la grădiniţă, am descoperit Cântecul Răţuştelor şi Lambada. Cu cea din urmă era nebunie. Ceream să mi se pună acasă la casetofonul lu’ taică-meu, îmi luam pe mine fustiţa verde „scurtă şi în valuri” şi dansam până ai mei se săturau să tot deruleze caseta.

Într-a cincea am primit un walkman Sony, aşa că m-am apucat să ascult casetele alor mei. Fratele mamei, care locuia în Germania, avea un mini studio de înregistrat, aşa că ai mei aveau o colecţie impresionantă de casete. Oldies, dar rar câte ceva comercial. Tot cam pe atunci am început să merg la operă. Făcusem o pasiune pentru Verdi . Pasiunea persistă 🙂

Apoi am descoperit MTV-ul. Îmi plăcea cam tot, de la The Fugees, până la Spice Girls. Într-a şasea, am avut o perioadă sumbră, în care ascultam Macarena şi Coco Jambo în neştire. Nu am fost însă niciodată fană Backstreet Boys. Da, ciudat… Am ascultat tot felul de tâmpenii timp de un an, doi. Nu m-a ţinut mai mult. Mai târziu am început să fac şi eu selecţii. Îmi plăceau Pulp, Blur şi Suede…deci Indie Pop.

Într-a opta îmi plăcea la nebunie Savage Garden. Eram fană pentru prima dată. Aveam postere şi tot felul de tăieturi din reviste, ştiam toate versurile pe de rost şi aşteptam toată ziua să dea pe VH1 videoclipul de la I Want You şi pe MTV cel de la Truly, Madly, Deeply.

La începutul liceului i-am descoperit pe cei de la Garbage. Încă îmi plac mult.
Am început să ascult rock, printre preferaţi fiind Aerosmith, Poison, Def Leppard şi Guns’n’Roses.

Au urmat Red Hot Chili Peppers, Limp Bizkit, Linkin Park, Kid Rock, Green Day, Lenny Kravitz, The Offspring, Omul cu Şobolani, Vama Veche, Viţa de Vie şi Coma, No Doubt, The Cranberries, Texas şi alţii de care nu-mi mai aduc aminte. Pe unii încă îi mai ascult.

În facultate i-am descoperit pe Bruce Springsteen, Goran Bregovic şi Tracy Chapman şi am continuat să ascult rock-ul din liceu. Ciudat, dar altceva nu-mi amintesc, deşi nu se poate să nu mai fi făcut alte descoperiri demne de menţionat.

De ceva timp ascult mai mult rock alternativ (în special post-punk revival), jazz, funk, r’n’b şi Strauss 🙂
Ascult Arctic Monkeys, The Last Shadow Puppets, The Rascals, Coldplay, The Kooks, The Killers, Kaiser Chiefs, The Dandy Warhols, Nada Surf, Kings of Leon (merci Ovi), INXS, Amy Winehouse, Amy Macdonald, Elliott Smith, Indochine, Tryo, Dionysos, Nicolas Jules, Bénabar, Manic Street Preachers, The Raconteurs, The Raveonnetes, The Zutons si mulţi alţii. Dacă au un „the” în faţă, sunt mari şanse să-mi placă 🙂
Ascult jazz în genul ăsta, brass în genul ăsta şi funk în genul ăsta sau ăsta 🙂

Richie, îmi cer scuze că a durat atâta timp până să fac leapşa asta, dar cred că-ți dai seama de ce 🙂

Licurici, dreamer, gemenelor, Alice…voi cum ați evoluat din punct de vedere muzical? 🙂

Aseară am fost la Twilight. Da, Twilight, filmul ăla pentru adolescenţi. Da, ăla cu vampiri.
Nu mă aşteptam să fie un film bun, nu mă aşteptam să fie replici care să mă dea pe spate sau la care să râd până nu mai pot. Nu mă aşteptam să mă impresioneze prestaţia actorilor sau efectele speciale şi nici intriga originală. Şi nici nu s-a întamplat nimic din toate astea.

Totuşi, am tras nişte învăţături, am aflat nişte lucruri noi şi mi-am dat seama de unele chestii:

  • că nu-i bine să te joci cu mâncarea;
  • că există vampiri vegetarieni; şi unii dintre ei sunt fermecători 🙂

Dovada: n73314991320_7179

  • că atunci când lumina este puternică, vampirii sunt sclipicioşi;
  • că dacă strângi în mână o Milka M-joy cu migdale în timpul scenelor mai intense, ea devine lichidă; plus că te lasă exact în momentele cele mai grele;
  • că dacă ai un vampir vegetarian lângă tine, te doare-n cot de ea ploaie continuă;
  • că vampirii gătesc pe Brindisi;
  • că deşi actorul nu-ţi stârneşte niciun sentiment, personajul pe care îl joacă  poate sa îţi dea dureri de stomac (hei, te mai doare? :))
  • că deşi nu mai sunt adolescentă de ceva timp, unele lucruri chiar nu s-au schimbat 🙂
  • Flightless Bird, American Mouth a celor de la Iron & Wine este superbă.
  • că nu-mi doresc să văd un film de groază in 3D (bine, aici e vorba de My Bloody Valentine, nu de Twilight, dar mi-am adus aminte).

E clar. Filmele cu vampiri nu vor mai fi niciodată la fel pentru mine 🙂