Unii fac alergie la polen, unii la praf, alţii la tei, la căpşuni, la medicamente, la creme, la soare, la alcool ş.a.m.d.

Eu în schimb fac alergie la obligaţii, responsabilităţi şi constrângeri. Încerc să le evit pe cât posibil, dar de unele nu pot scăpa şi gata.

E de ajuns să aud cuvântul „trebuie” ca să mă apuce.  Când ştiu că TREBUIE să merg undeva sau să fac ceva, pentru că „aşa e frumos”, pentru că „e de datoria mea”,  pentru că altcineva nu poate sau pentru că planetele s-au aliniat astfel încât să-mi strice mie ziua, mă apucă toţi dracii. Chiar dacă lucrul în sine nu e nu ştiu ce, nu durează mult şi nu mă solicită mai deloc, nici intelectual, nici fizic, pentru mine e o corvoadă să ştiu că TREBUIE să-l fac.

În prima fază, mă enervez la auzul cuvântului magic. Apoi respir adânc, mă liniştesc şi încerc să găsesc o metodă prin care să mă sustrag elegant, convingând pe altcineva că sunt în neputinţa de a duce lucrul respectiv la bun sfârşit şi că am nevoie de ajutor (pentru că , nu-i asa, şi eu, la rândul meu, am ajutat când a fost nevoie).

Dacă îmi reuşeşte, sunt extrem de mulţumită de mine şi afară e iar soare, fluturii zboară graţios şi norii albi, neaducători de ploaie îmi zâmbesc afabil.

Dacă nu, mă enervez mai tare. Încep să mă stresez cu câteva zile înainte, la gândul că in viitorul apropiat, TREBUIE să rezolv treaba. Mă gândesc cu oroare cum acel lucru îmi va strica toată ziua, cum în ziua respectivă, pentru 2 minute – 2 ore (nicio obligaţie nu durează mai mult), nu voi avea libertatea de a alege să frec menta, să mă uit pe pereţi sau să am alte activităţi intelectuale de genul ăsta. Până la urmă, cu o moacă de parcă aş păşi spre ghilotină, fac ceea ce TREBUIE făcut. Mă ambiţionez spunându-mi că dup-aia voi fi liberă, voi freca menta, voi inspecta pereţii si atâtea altele.

Şi da, după, mă simt de parcă aş fi mutat munţii din loc, de parcă aş fi salvat lumea de carii, de parcă mi-aş fi depăşit limitele şi aş fi reuşit ceea ce nimeni înaintea mea n-a reuşit. Ziua se încheie deci triumfător, cu mine aşezându-mi capul atent pe pernă, ca nu cumva sa strivesc coroniţa de lauri.

Pentru cei care nu stiţi ce înseamnă la mine obligaţie, vă dau nişte exemple: achitarea facturii Vodafone pe net, cumpărăturile de bază, telefonatul în scopul obţinerii unei programări la tuns, vorbitul la telefon în general, mersul la doctoriţa de familie pentru a-i cere trimitere la specialist, opritul la poştă pentru  achiziţionarea de timbre, traversarea străzii în vederea cumpărării unei ciocolate fără de care ziua nu poate continua, statul la coadă pentru un abonament RATT, etc.

Da, viaţa e grea şi trebuie să facem sacrificii ca să meargă mai departe.

Anunțuri