Când vine vorba de lucruri măreţe şi decizii importante, pot spune că sunt mai degrabă o fire contemplativă decât un om al acţiunii.

De obicei aleg drumul cel mai scurt şi cel mai simplu. Asta dacă trebuie neapărat să aleg ceva, deoarece deciziile nu se îngrămădesc să mă ia ele pe mine. În acele momente nu mă gândesc nici la glorie, nici la apreciere şi cu atât mai puţin la urmări. Vreau doar să mă asigur că un timp de atunci încolo nu va trebui să-mi bat capul cu nimic, nu va trebui să depun eforturi în niciun sens şi viaţa îşi va urma cursul normal, până la următoarea decizie importantă pe care va trebui să o iau.

Odată pornită pe calea aleasă, îmi place să-mi pun o mână sub cap şi să contemplez posibilităţile pe care mi le-am refuzat  nealegând altă cale. Nu mă gândesc la ele cu părere de rău şi nici nu-mi trece prin cap să-mi fac reproşuri. Dar îmi place să ştiu că aş fi putut face asta sau aia, aş fi avut cunoştinţele, aptitudinile, mintea şi posibilităţile necesare.

Aş fi putut da la Psihologie, pentru că mă pasiona domeniul şi cred că până la urmă m-aş fi împăcat şi cu teoria.

Aş fi putut da la Arte, să aflu dacă sunt aşa de talentată pe cât spun unii.

Aş fi putut da la Arhitectură şi, în schimbul unui mic efort la matematică, să realizez ceea ce acum pot doar să admir.

Aş fi putut face un master în Creative Writing, studiind mecanisme, forme şi artificii şi săpând după imagini inedite.

M-aş fi putut întoarce în Franţa, la job-ul de vis.

M-aş fi putut ţine de balet şi m-aş fi putut ocupa de orgă la modul serios, trecând peste momentele de plictiseală.

Aş fi putut spune „da”, acceptând propuneri şi făcând înţelegeri, acceptând compromisuri.

Dar am dat la Litere şi apoi m-am specializat în traduceri, am rămas aici şi am ales altceva, am spus „nu” sau „poate”, am mai şi ignorat.

Şi nu regret nimic, nicio decizie luată, niciun „nu” rostit cu fermitate, nicio posibilitate de care nu am profitat.

Pentru că aş fi putut…