You are currently browsing the category archive for the ‘Nimicuri zilnice’ category.

Sunt 25 de ani de când ne-am luat.

Oscar Wilde spunea următoarele:  „to love oneself is the beginning of a lifelong romance”.

Aşa că povestea continuă…

Nu, nu am fost tristă (nu mai mult de 5 minute, din când în când).

Nu am avut probleme, nu am prea lucrat la disertaţie, nu am fost plecată mai mult de o zi, nu am fost bolnavă timp îndelungat, nu m-am implicat în niciun proiect, nu avut nicio obligaţie ieşită din comun…toate astea m-ar fi impulsionat să scriu.

Dar nu, toată luna asta am zâmbit cu gura până la urechi, am râs zgomotos, am văzut, auzit şi simţit, am primit mai mult decât am dat, am pierdut nopţi şi am dormit în picioare, m-am jucat.

E mai şi mie încă-mi plac piesele lui Vişniec, filmele pe ecran mare, muzica de vineri seara din Bunker, oamenii destepţi, oamenii deschişi, oamenii amuzanţi, Jocul, ciocolata cadou, jazz-ul din camera mea pe timp de noapte, mesajele neaşteptate, invitaţiile şi amânările, zâmbetele sincere, serile pline, discuţiile până-n zori, somnul de după-masă, prietenii de departe şi cei de aproape, hărţile si planurile de călătorie, întorsăturile de situaţie, copiii teribili, hermeneutica, Lust a celor de la The Raveonettes, bruneta aceea fascinantă pe fundalul din Van Graph, concluziile greşite, privirile cu subînţeles, începuturile.

Şi mă aşteaptă o lună şi mai plină…

va te faire foutre…

De ce atunci când eu îţi spun „bună seara”, tu îmi răspunzi cu „ceau”?

De ce atunci când vine rândul meu, mă întrebi „tu?”?

De ce atunci când mi te adresezi, vocabularul tău abundă în „îţi aduc”, „vrei” şi „ţie”?

De ce ne tragem de şireturi deşi nu ne-am jucat în acelaşi nisip?

Şi nu, nu eşti prietenoasă, ci nepoliticoasă.

O seară bună!

Unii fac alergie la polen, unii la praf, alţii la tei, la căpşuni, la medicamente, la creme, la soare, la alcool ş.a.m.d.

Eu în schimb fac alergie la obligaţii, responsabilităţi şi constrângeri. Încerc să le evit pe cât posibil, dar de unele nu pot scăpa şi gata.

E de ajuns să aud cuvântul „trebuie” ca să mă apuce.  Când ştiu că TREBUIE să merg undeva sau să fac ceva, pentru că „aşa e frumos”, pentru că „e de datoria mea”,  pentru că altcineva nu poate sau pentru că planetele s-au aliniat astfel încât să-mi strice mie ziua, mă apucă toţi dracii. Chiar dacă lucrul în sine nu e nu ştiu ce, nu durează mult şi nu mă solicită mai deloc, nici intelectual, nici fizic, pentru mine e o corvoadă să ştiu că TREBUIE să-l fac.

În prima fază, mă enervez la auzul cuvântului magic. Apoi respir adânc, mă liniştesc şi încerc să găsesc o metodă prin care să mă sustrag elegant, convingând pe altcineva că sunt în neputinţa de a duce lucrul respectiv la bun sfârşit şi că am nevoie de ajutor (pentru că , nu-i asa, şi eu, la rândul meu, am ajutat când a fost nevoie).

Dacă îmi reuşeşte, sunt extrem de mulţumită de mine şi afară e iar soare, fluturii zboară graţios şi norii albi, neaducători de ploaie îmi zâmbesc afabil.

Dacă nu, mă enervez mai tare. Încep să mă stresez cu câteva zile înainte, la gândul că in viitorul apropiat, TREBUIE să rezolv treaba. Mă gândesc cu oroare cum acel lucru îmi va strica toată ziua, cum în ziua respectivă, pentru 2 minute – 2 ore (nicio obligaţie nu durează mai mult), nu voi avea libertatea de a alege să frec menta, să mă uit pe pereţi sau să am alte activităţi intelectuale de genul ăsta. Până la urmă, cu o moacă de parcă aş păşi spre ghilotină, fac ceea ce TREBUIE făcut. Mă ambiţionez spunându-mi că dup-aia voi fi liberă, voi freca menta, voi inspecta pereţii si atâtea altele.

Şi da, după, mă simt de parcă aş fi mutat munţii din loc, de parcă aş fi salvat lumea de carii, de parcă mi-aş fi depăşit limitele şi aş fi reuşit ceea ce nimeni înaintea mea n-a reuşit. Ziua se încheie deci triumfător, cu mine aşezându-mi capul atent pe pernă, ca nu cumva sa strivesc coroniţa de lauri.

Pentru cei care nu stiţi ce înseamnă la mine obligaţie, vă dau nişte exemple: achitarea facturii Vodafone pe net, cumpărăturile de bază, telefonatul în scopul obţinerii unei programări la tuns, vorbitul la telefon în general, mersul la doctoriţa de familie pentru a-i cere trimitere la specialist, opritul la poştă pentru  achiziţionarea de timbre, traversarea străzii în vederea cumpărării unei ciocolate fără de care ziua nu poate continua, statul la coadă pentru un abonament RATT, etc.

Da, viaţa e grea şi trebuie să facem sacrificii ca să meargă mai departe.

Aseară am fost la Twilight. Da, Twilight, filmul ăla pentru adolescenţi. Da, ăla cu vampiri.
Nu mă aşteptam să fie un film bun, nu mă aşteptam să fie replici care să mă dea pe spate sau la care să râd până nu mai pot. Nu mă aşteptam să mă impresioneze prestaţia actorilor sau efectele speciale şi nici intriga originală. Şi nici nu s-a întamplat nimic din toate astea.

Totuşi, am tras nişte învăţături, am aflat nişte lucruri noi şi mi-am dat seama de unele chestii:

  • că nu-i bine să te joci cu mâncarea;
  • că există vampiri vegetarieni; şi unii dintre ei sunt fermecători 🙂

Dovada: n73314991320_7179

  • că atunci când lumina este puternică, vampirii sunt sclipicioşi;
  • că dacă strângi în mână o Milka M-joy cu migdale în timpul scenelor mai intense, ea devine lichidă; plus că te lasă exact în momentele cele mai grele;
  • că dacă ai un vampir vegetarian lângă tine, te doare-n cot de ea ploaie continuă;
  • că vampirii gătesc pe Brindisi;
  • că deşi actorul nu-ţi stârneşte niciun sentiment, personajul pe care îl joacă  poate sa îţi dea dureri de stomac (hei, te mai doare? :))
  • că deşi nu mai sunt adolescentă de ceva timp, unele lucruri chiar nu s-au schimbat 🙂
  • Flightless Bird, American Mouth a celor de la Iron & Wine este superbă.
  • că nu-mi doresc să văd un film de groază in 3D (bine, aici e vorba de My Bloody Valentine, nu de Twilight, dar mi-am adus aminte).

E clar. Filmele cu vampiri nu vor mai fi niciodată la fel pentru mine 🙂

Ţinem minte o grămadă de numere: numărul străzii; numărul propriu de telefon şi încă vreo 2-3; vârsta, greutatea şi înălţimea (la care trişăm puţin ocazional); vreo 5-6 zile de naştere; clasamente, topuri, statistici; scorul ultimului meci jucat de echipa locală; distanţa dintre locul în care ne aflăm şi locul în care am vrea să fim şi costul biletului de avion; câte beri am băut aseară; numărul maşinii idiotului care a parcat pe locul nostru; ora la care se închide Irish Pub-ul; preţul unei porţii mari de cartofi prăjiţi de la McDonald’s; numărul de pagini al ultimului roman citit; câţi prieteni ne-au felicitat de ziua de nume şi câţi au uitat; cifra de pe factura de la Vodafone ; numărul de buletin; câte calorii au 100 g de ciocolată amăruie vs. 100 g de ciocolată cu lapte; câte zile mai sunt până la concediu; câţi vizitatori am avut azi şi câte comentarii avem la ultimul post.

Şi totuşi, tindem să uităm numărul de echilibrist…singurul care contează şi care constă în…a nu cădea.

Idee preluată de la Bénabar şi adaptată la realitatea înconjurătoare 🙂

Eşti cel mai tare? Cel mai frumos? Cel mai deştept? Cel mai puternic? Cel mai bun la ceva sau chiar la toate? Cel mai bun pur şi simplu? Cel mai apreciat? Cel mai bogat? Cel mai amuzant? Cel mai talentat? Cel mai cel?

Eşti cel mai bun prieten, cel mai aprig duşman, cel mai talentat scriitor, cel mai rapid pilot, cel mai amabil funcţionar, cel mai iscusit vânător, cel mai frumos model, cel mai înţelegător şef, cel mai isteţ angajat, cel mai simpatic coleg, cel mai graţios dansator, cel mai corect profesor, cel mai silitor elev, cel mai promiţător student?

Eşti invidiat, toţi vor să fie ca tine sau să se bucure de cel puţin o parte din tot ce ai tu? Mulţi te idolatrizează, iar restul nu te suportă doar pentru că nu se pot ridica la nivelul tău?

Eşti undeva sus…prea sus pentru a-i considera pe ceilalţi drept egali?

TREZEŞTE-TE!!!

Nu există „cel mai”…există doar „mai” şi „mai putin” şi astea-s relative.

Coboară de pe piedestal şi uită-te în jurul tău: lumea e plină de oameni exact ca tine.

Aşa că învaţă să priveşti drept înainte şi mârâie urmatoarele versuri până îţi intră bine-n cap:

You might be a big fish
In a little pond
Doesn’t mean you’ve won
Cause along may come
A bigger one

DE CE? Pentru că nu vorbeam aceeaşi limbă. Ne-am înţeles din priviri, atâta timp cât am fost dispuşi să ne uităm unul la celălalt şi nu fiecare în oglinda proprie.

DE CE NU? Pentru că…multe.

POATE? Deloc.

Nu mai arunc punţi peste prăpăstii.

Nu mai mânuiesc zmeiele altora.

Nu mai joc roluri principale în alte filme.

Nu mai ciulesc urechile la zgomote străine.

Nu-mi mai potolesc setea cu apa altor izvoare.

Nu mai tind spre stele îndepărtate.

Nu mai colorez visele altora.

Nu mai ţes la alte războaie.

Nu mă mai opresc pe staminele altor flori.

Nu mai descurc aţele altora.

Nu mai interpretez alte arii.

Azi sunt eu, cu mine, pentru mine.