You are currently browsing the monthly archive for Ianuarie 2009.

LeneBarbie mă întreabă ce idei preconcepute aveam despre francezi…şi îmi dau seama ca aveam destule.
Am avut tangenţe cu ei încă din copilărie, datorită şcolii şi anturajului. Părerea mea referitoare la ei s-a schimbat de-a lungul timpului. Acum îmi plac la nebunie 🙂

Începuturile:
Pe când eram mică, mi se păreau nişte fiinţe extraordinare. Cei mici aveau tot felul de jucării nemaivăzute şi vorbeau prea repede pentru noi, iar cei mari ne aduceau dulciuri nemaîntâlnite şi dădeau uneori în mintea copiilor. Săream în sus de bucurie când aflam că vin şi îi aşteptam cu sufletul la gură. Urmau câteva zile de joacă nebună şi cântat până la extenuare, după care plecau şi stăteam bosumflată un timp.

Schimbare de viziune:
Prin gimnaziu,  erau la modă schimburile şcolare. Cu ocazia asta am aflat că sunt ai naibii de mofturoşi. Unul nu mânca decât supă la plic, altul cerea să i se cumpere o minge de basket de firmă, altul refuza să se acopere cu pătura din dotarea casei, pe motiv că nu era destul de moale, ş.a.m.d… „nesimţiţi, ce mai?” Din momentul în care am aflat că ei fac 2 X 2 cu calculatorul, am zis clar: „sunt proşti!” Atunci când au rămas muţi de uimire pe motiv că şi la noi iarba e tot verde şi avem chiar şi oi, noi am zis că asta e prea de tot şi sigur glumesc. Nu glumeau. Cum erau dornici să înveţe nişte cuvinte în română, le spuneam tot felul de măgării, pe care ei le repetau cu atâta patos, încât noi ne înecam de râs.

Şi încă o bilă neagră:
În liceu, cu ocazia altor schimburi şcolare, am ajuns la concluzia că nu sunt aşa de emancipaţi ca noi. Noi ne plângeam că trebuia să fim acasă la ora 22.30. Ei la ora 22 trebuiau să fie în pat, aşa că aici nu-i puteai scoate de prin baruri până dimineaţa. Distracţia preferată era, bineînţeles, să se îmbete şi să „lege prietenii strânse” între ei şi cu cine mai era dispus. Din cauza asta, franţuzoaicele au fost catalogate drept „paraşute”.

De ceva timp încoace:
Când am plecat în Franţa aveam, deci, în minte o imagine a francezului tipic, deloc flatantă pentru locuitorii ţării.

Cam asta crede toată lumea despre ei şi cam asta eram şi eu înclinată să cred:

Sunt îngâmfaţi şi duc naţionalismul la extreme: Greşit. Sunt (cam prea) mândri că sunt francezi şi nu ar schimba asta pentru nimic în lume, daaaaar nu te privesc cu dispreţ pentru că esti străin şi nici nu încearcă să îţi dovedească faptul că ei sunt mai tari.

Nu sunt buni la limbi străine, iar engeza lor e o catastrofă: Adevărat. Nu sunt în stare să îl pronunţe pe „h”, nici să-i tai. De fapt nu prea reuşesc să articuleze niciun sunet care nu se regăseşte în limba lor. La majoritatea nu îţi dai seama când o dau pe engleză, pentru că accentul e acelaşi, „h”-urile sunt mute si toate numele proprii sunt francizate până la nerecunoaştere. Singurii francezi care vorbeau o engleză acceptabilă spre bună erau traducătorii şi cei care studiaseră un timp în Marea Britanie.

Nu îi suportă pe englezi şi refuză cu încăpăţânare să înveţe engleza: Greşit. Nu am auzit de la ei decât cuvinte de laudă despre britanici. În magazine, dacă ne auzeau vorbind română între noi, ne  vorbeau pe engleză, iar pe uşa multor cafenele/baruri/restaurante scria „We speak English here” 🙂

Sunt nişte ignoranţi când este vorba de celelalte naţii: Parţial adevărat. Nu ştiu ei mare lucru despre unii şi alţii, dar sunt deschişi şi gata să îşi schimbe ideile preconcepute.

Femeile sunt cochete şi bărbaţii perverşi: Majoritatea femeilor sunt cochete, da. Totuşi, există şi exemplare emo sau hippie 🙂 Asta cu perversiunea mi s-a spus că e adevarată :)))

Întâmplarea a făcut ca în lunile petrecute acolo să nu întâlnesc nicio persoană care să semene macar parţial cu portretul pe care îl aveam eu în cap. Am dat de oameni destepţi, amuzanţi, gata să dea oricând o mână de ajutor sau să ia parte la un chef neanunţat din timp. De la vânzătoarele zâmbăreţe, politicoase şi săritoare, la trecătorii amabili, colegii înţelegători şi entuziaşti şi prietenii cu care încă ţin legătura, nu pot să ii vorbesc decât de bine. Au defectele lor ca naţie, cum le avem şi noi pe ale noastre, dar nu fac din ele trăsături dominante.

Cred că Mac-Mac a avut nişte experienţe asemănătoare, aşa că îl indemn să se apuce de scris de cum are…o fereastră 🙂

Anunțuri

…de emoţie, bineînţeles. El era relaxat, că doar era idolul şcolii, mai trecuse prin asta de ’şpe ori.

Eu aveam aveam în ochi inima lui (în dublu exemplar), el vedea stele verzi.

El era cu un cap mai mare decât mine, eu cu două capete mai mică decât el.

Eu îi povesteam câte-n lună şi în stele, el îmi zicea verzi şi uscate.

El avea dublul vârstei mele, eu aveam vârsta lui plus vârsta căţelului scăzută din vârsta soră-mii, totul împărţit la 4.

Eu zâmbeam tâmp, el rânjea cu subînţeles.

El avea mâinile reci, eu nu mi le puteam opri pe ale mele din tremurat.

După nişte momente penibile cauzate de lipsa mea de experienţă si de lipsa aptitudinilor lui de îndrumător, a fost mirific, mirobolant, superb, grandios, splendid, minunat, epic. A fost…fără număr şi a durat 3 zile şi 3 nopţi.

După care eu am tăcut mâlc, el a povestit la toată şcoala.

P.S.: Barbie, îţi mulţumesc pentru şansa de a relata minunata experienţă a primului sărut 😀
P.S. suplimentar: Eu sunt o discretă, asa că leapşa asta nu merge mai departe 🙂
Bonus: Cine determină vârsta caţelului, are un os.

Notă de subsol: Am momente cand debordez de sinceritate… Acesta nu este unul dintre ele.

A mai trecut un an…

Sunt în picioare şi încă zâmbesc. Deci e 24-0 pentru mine.

Pe scurt, cam ăsta a fost 2008:

  • M-am plimbat prin 11 oraşe din 5 ţări străine (prin unele de mai multe ori) şi am văzut 5 capitale.
  • M-am îndrăgostit de Praga.
  • Numărătoarea inversă m-a prins pe meleaguri străine.
  • Am visat la Moscova.
  • Am fost în faţa scenei când Lenny Kravitz s-a trezit la Budapesta.
  • Am scăpat de cursuri şi am trecut prin ultima sesiune…10 pe linie 😀
  • În urma unui „coup de foudre”, am adoptat unu’ din ăsta.
  • Am păstrat prietenii vechi, am legat unele noi şi am lăsat în urmă altele ce nu-şi mai aveau rostul.
  • Am îngropat securi şi am zâmbit sincer.
  • Am revăzut prieteni dragi din ţări străine.
  • Am dat cu băţu’-n baltă şi am plecat capul…pe jumătate.
  • Am îndurat diverse tipuri de dureri: dureri de burtă din cauza râsului, ceva dureri de cap din cauza zgomotului de fond, dureri în cot (mai ales de durerile altora de cap) şi deja obişnuitele dureri de ochi cauzate de fereastra care dă spre lumea virtuală.
  • Am ars la foc mocnit şi din când în când am explodat.
  • Mi-am dus dependenţa la extreme (sunt ciocomaniacă).
  • Am mâncat Sachertorte (da, e o realizare!!! 🙂 )
  • Am citit cărţi bune, am văzut piese de teatru inedite, am ascultat arii clasice sub cerul liber.
  • Am învăţat să ascult jazz-ul şi acasă, nu doar live.
  • Am descoperit muzici care încă îmi mai încântă urechile şi am văzut filme care au deschis lumi paralele.
  • Am dat o mână de ajutor şi am spus o vorbă bună.
  • Am fost om.

Punct. Şi de la capăt.

Promit că:

– tac din gură atunci când simt nevoia să spun chestii mai puţin finuţe;

– nu mai folosesc (aşa des) expresia „a da pe cineva cu capul de toti pereţii”;

– sunt atentă la tot ce mi se spune, oricât de plictisitor ar fi;

– nu mai practic şantajul emoţional;

– mă las de ciocolată;

– nu mai sunt ironică/cinică/arogantă cu persoanele care mă enervează doar din când în când;

– fac totul la timp, nu mai încerc sa amân la nesfârşit;

– nu mai spun „îhîm” în loc de „mulţumesc”, „cu plăcere”, „poftă bună”, „ceau”, etc.;

– răspund la toate telefoanele pe care le primesc;

– nu mai comentez când nu-mi convine ceva;

– iau totul mai în serios, nu mai transform orice în motiv de glumă;

– voi fi mai mult cu picioarele pe pământ decât cu capul în nori

…la paştele cailor.