You are currently browsing the monthly archive for Martie 2009.

Când vine vorba de lucruri măreţe şi decizii importante, pot spune că sunt mai degrabă o fire contemplativă decât un om al acţiunii.

De obicei aleg drumul cel mai scurt şi cel mai simplu. Asta dacă trebuie neapărat să aleg ceva, deoarece deciziile nu se îngrămădesc să mă ia ele pe mine. În acele momente nu mă gândesc nici la glorie, nici la apreciere şi cu atât mai puţin la urmări. Vreau doar să mă asigur că un timp de atunci încolo nu va trebui să-mi bat capul cu nimic, nu va trebui să depun eforturi în niciun sens şi viaţa îşi va urma cursul normal, până la următoarea decizie importantă pe care va trebui să o iau.

Odată pornită pe calea aleasă, îmi place să-mi pun o mână sub cap şi să contemplez posibilităţile pe care mi le-am refuzat  nealegând altă cale. Nu mă gândesc la ele cu părere de rău şi nici nu-mi trece prin cap să-mi fac reproşuri. Dar îmi place să ştiu că aş fi putut face asta sau aia, aş fi avut cunoştinţele, aptitudinile, mintea şi posibilităţile necesare.

Aş fi putut da la Psihologie, pentru că mă pasiona domeniul şi cred că până la urmă m-aş fi împăcat şi cu teoria.

Aş fi putut da la Arte, să aflu dacă sunt aşa de talentată pe cât spun unii.

Aş fi putut da la Arhitectură şi, în schimbul unui mic efort la matematică, să realizez ceea ce acum pot doar să admir.

Aş fi putut face un master în Creative Writing, studiind mecanisme, forme şi artificii şi săpând după imagini inedite.

M-aş fi putut întoarce în Franţa, la job-ul de vis.

M-aş fi putut ţine de balet şi m-aş fi putut ocupa de orgă la modul serios, trecând peste momentele de plictiseală.

Aş fi putut spune „da”, acceptând propuneri şi făcând înţelegeri, acceptând compromisuri.

Dar am dat la Litere şi apoi m-am specializat în traduceri, am rămas aici şi am ales altceva, am spus „nu” sau „poate”, am mai şi ignorat.

Şi nu regret nimic, nicio decizie luată, niciun „nu” rostit cu fermitate, nicio posibilitate de care nu am profitat.

Pentru că aş fi putut…

De ce atunci când eu îţi spun „bună seara”, tu îmi răspunzi cu „ceau”?

De ce atunci când vine rândul meu, mă întrebi „tu?”?

De ce atunci când mi te adresezi, vocabularul tău abundă în „îţi aduc”, „vrei” şi „ţie”?

De ce ne tragem de şireturi deşi nu ne-am jucat în acelaşi nisip?

Şi nu, nu eşti prietenoasă, ci nepoliticoasă.

O seară bună!

Sunt pe treaba mea, contrar opiniei generale.

Aş vrea să am iar vacanţe. De 3 luni.

Păstrez sticluţele de parfum. Pentru efectul magdalenă*.

Mi-aş dori să fie vară. Aproape non-stop.

Nu-mi place să mi se dea directive şi să mi se impună reguli. Eu fac asta cu alţii.

Mă tem că iar nu dorm la noapte.

Aud voci care îmi spun că eu am dreptate. Tot timpul.

Îmi pare rău, dar azi nu se poate. Te-aş sfătui să nu încerci nici mâine.

Îmi plac nopţile pierdute şi dimineţile dormite în neştire.

Nu sunt persoana cu care să te uiţi la televizor şi căreia să îi povesteşti tot ceea ce ai făcut de-a lungul zilei. Fac pasiuni
subite pentru pereţi.

Cânt în mine adesea. Când nu are pe cine să deranjeze, mai dau şi pe din afară.

Niciodată nu mi-a plăcut cuvântul “niciodată”. “Întotdeauna” nici atât.

Rar se întâmplă să fiu serioasă.

Plâng pe întuneric, până adorm. :)))

Nu sunt mulţumită când trebuie să mă trezesc cu noaptea-n cap.

Sunt confuză atunci când mi se spune că trăiesc în lumea mea.

Am nevoie de ciocolată zilnic. Până la refuz.

Ar trebui să fiu mai indulgentă. Şi să dorm mai mult.

Am cerut-o, am primit-o, am făcut-o în timp record (de obicei durează cu săptămânile) şi acum o dau mai departe, Annei si lui Ionesta.

________________________________________

*vezi Proust 🙂

Unii fac alergie la polen, unii la praf, alţii la tei, la căpşuni, la medicamente, la creme, la soare, la alcool ş.a.m.d.

Eu în schimb fac alergie la obligaţii, responsabilităţi şi constrângeri. Încerc să le evit pe cât posibil, dar de unele nu pot scăpa şi gata.

E de ajuns să aud cuvântul „trebuie” ca să mă apuce.  Când ştiu că TREBUIE să merg undeva sau să fac ceva, pentru că „aşa e frumos”, pentru că „e de datoria mea”,  pentru că altcineva nu poate sau pentru că planetele s-au aliniat astfel încât să-mi strice mie ziua, mă apucă toţi dracii. Chiar dacă lucrul în sine nu e nu ştiu ce, nu durează mult şi nu mă solicită mai deloc, nici intelectual, nici fizic, pentru mine e o corvoadă să ştiu că TREBUIE să-l fac.

În prima fază, mă enervez la auzul cuvântului magic. Apoi respir adânc, mă liniştesc şi încerc să găsesc o metodă prin care să mă sustrag elegant, convingând pe altcineva că sunt în neputinţa de a duce lucrul respectiv la bun sfârşit şi că am nevoie de ajutor (pentru că , nu-i asa, şi eu, la rândul meu, am ajutat când a fost nevoie).

Dacă îmi reuşeşte, sunt extrem de mulţumită de mine şi afară e iar soare, fluturii zboară graţios şi norii albi, neaducători de ploaie îmi zâmbesc afabil.

Dacă nu, mă enervez mai tare. Încep să mă stresez cu câteva zile înainte, la gândul că in viitorul apropiat, TREBUIE să rezolv treaba. Mă gândesc cu oroare cum acel lucru îmi va strica toată ziua, cum în ziua respectivă, pentru 2 minute – 2 ore (nicio obligaţie nu durează mai mult), nu voi avea libertatea de a alege să frec menta, să mă uit pe pereţi sau să am alte activităţi intelectuale de genul ăsta. Până la urmă, cu o moacă de parcă aş păşi spre ghilotină, fac ceea ce TREBUIE făcut. Mă ambiţionez spunându-mi că dup-aia voi fi liberă, voi freca menta, voi inspecta pereţii si atâtea altele.

Şi da, după, mă simt de parcă aş fi mutat munţii din loc, de parcă aş fi salvat lumea de carii, de parcă mi-aş fi depăşit limitele şi aş fi reuşit ceea ce nimeni înaintea mea n-a reuşit. Ziua se încheie deci triumfător, cu mine aşezându-mi capul atent pe pernă, ca nu cumva sa strivesc coroniţa de lauri.

Pentru cei care nu stiţi ce înseamnă la mine obligaţie, vă dau nişte exemple: achitarea facturii Vodafone pe net, cumpărăturile de bază, telefonatul în scopul obţinerii unei programări la tuns, vorbitul la telefon în general, mersul la doctoriţa de familie pentru a-i cere trimitere la specialist, opritul la poştă pentru  achiziţionarea de timbre, traversarea străzii în vederea cumpărării unei ciocolate fără de care ziua nu poate continua, statul la coadă pentru un abonament RATT, etc.

Da, viaţa e grea şi trebuie să facem sacrificii ca să meargă mai departe.